Ma consider un un om modest. Simplu, dar in acelasi timp complicat. Uneori analizez prea mult.Ok..poate nu uneori ci deseori. Toate se trag din trecut, cand fara sa inteleg ce se intampla am absorbit foarte multe pareri si idei negative despre altii, despre mine si depre tot ce as putea vreodata sa fac. Mi-am dorit mereu sa fiu mai buna, sa demonstrez cine sunt desi nu habar nu aveam cine sunt. Voiam sa contez, sa fiu prezenta acolo unde se intamplau lucrurile importante. Nu stiu care e modul in care ar trebui sa fiu ca '' sa fie bine''. Ce stiu e ca nu mai vreau sa fac ''sa fie bine''. Sunt eu si atat! Si ma stradui sa fiu in mare un om bun , empatic si prezent pentru ca asta ma face sa ma simt eu. Imi doresc sa ma iubesc, sa imi acord sanse, sa gresesc si sa invat, sa am incredere ca pot sa realizalucrurile pe care mi le propun. Imi doresc sa ma iert pentru neincrederea in mine, ca m-am autosabotat, m-am criticat si nu m-am inteles in trecut. Am iertat in acelasi timp si neputinta apropiatilor in a ma face sa simt ca sunt exact asa cum trebuie. Acum lucrurile astea ma fac sa zambesc si daca as putea le-as da o imbratisare tuturor care mi-au gresit ca iertandu-i pe ei sa imi acord si mie inca o sansa!
In timp am invatat sa fiu un om mai rabdator, mai bun, mai atent si chiar mai darnic. Intr-o masura rezonabila, bineinteles, pentru ca in ficare zi fac pasi. Unerori pasi inainte, uneori pasi inapoi, distrugand tot ce am cladit pana la un momet dat, dar nu dau inapoi. E ceva in firea mea sau in general in firea umana, care parca vrea sa traga inapoi acolo unde am fost candva. Sa ma intorc la primitivul din mine care era obisnuit ca negativismul si spiritul de ,,scandal'' sa prinda tot timpul verde la semafor. Am avut o perioada in care cred ca eram pregatita la orice ora sa ma cert. Felul asta de caine scapat din lant mi-a demostrat ca eram de fapt un catelus foarte speriat si disperat dupa atentie. Unul care ratacea pe strazi, cu blana murdara, plini de rani. muscat de alti caini cu coltii mereu la vedere.
In cautarea asta de a-mi intelege pornirile, slabiciunile si actiunile incerc pe cat posibil sa ii inteleg si pe ceilati. Anumite gesturi si reactii ale noastre vin din lipsuri din trecut, din frici. Dar zgarcrnia si calicenia de unde se trag? Ca si om adult , cu raspundere asupra judecatii tale, ce te determina sa stai cu ochii pe o persoana, sa vezi cat baga in gura? Mai ales in momentul in care tu, din prpria initiava, servesti pe cineva cu ceva de mancare.. Ce poate determina pe cineva sa caute mereu sa echilibreze cumva balanta intre ce da si ce primeste scocotind totul la gram. Gandirea este simpla: daca tu mananci, chiar si un colt de paine, mai mare decat al meu este ok. Dar daca eu ,,imi permit '' sa iau bucata cea mare, se noteaza pe caiet si cu prima ocazie te ,,despagubesti'' asigurandu-te ca iti iei inapoi ceea ce ti se cuvine. Ce se intampla in creierul unui om cand are senzatia ca e jecmanit atunci cand ia masa cu prietenii apropiati? Care e disperarea si lupta care sa da in interior? Daca se pun pe masa 6 bucati de prajitura, te arunci sa mananci 3 sa fi sigur ca jumatate din ce este ajunge in posesia ta? Desi ai mancat pe saturate stai cu frica in spate ca altul ia mai mult si incerci atunci sa iti depasesti orice limita fiziologica a pantecului. As vrea sa caut o explicatie la genul asta de comportament si nu gasesc nimic care sa ma faca sa ma linistesc. Sa gandesc: mai, a avut o zi proasta si s-a intamplat..sau..este obosit si nu are rabdare...sau..sta foarte prost cu banii si e de inteles. Niciuna din aceste explicatii nu se potrivesc oricat as incerca sa le potrivesc. Ce te opreste sa oferi din toata inima atunci cand tu esti tratat la fel de acea persoana? Ma intreb, care este cauza? Explicatia ca ,,asa este el'' nu o pot inghiti!. Pot sa inteleg si sa accept ca un om cu putina scoala, cu un trai mai modest, fara pretentii de om umblat si citit sa aibe astfel de obiceiuri. Dar, pentru cineva care selecteaza foarte clar si precis alte gesturi si aparente in public, pretinde ca are cultura si un mod exemplar de a-si creste copiii, poate fi lipsit de constienta lucrurilor pe care le face??
Pana la urma, e treaba fiecaruia cum se comporta acasa, in intimitatea lui. Pot fi doar un simplu observator si atat. Dar in momentul in care acea persoana este o persoana aproapiata cu care ai o relatie de prietenie, cum o mai scoti la capat? Adica cum as putea eu sa am deschiderea si lejeritatea de a fi un om deschis si prietenos cu o astfel de persoana? Cum as putea intinde mana spre ceva ce mi se ofera din partea lui fara sa ma gandesc ca sunt notata la catastif? O buna perioada de timp, crezand ca poate nu sunt suficient de prezenta in relatia asta, si am incercat sa fiu acolo un pic mai mult. Sa daruiesc mai mult si sa incerc sa umplu o gaura pe care de altfel...nu eu am facut-o. Am constat ca nu pot sa umplu acel gol oricat as incerca, chiar daca rabdarea mea s-a intins pe vreo cativa ani.
De obicei, pot spune despre mine ca pot accepta oamenii asa cum sunt ei. Nu mai sunt in perioada in care sa nu inteleg ca toti avem defecte, stari, perioade mai bune sau mai rele sau butoane care daca sunt apasate declaseaza in noi o sirena. Dilema ramane totusi in capul meu, uneori limitat, de ce ar face cineva asa ceva daca nu din mojicie si nesimtire? Ce te face sa intinzi mana spre lucruri care poate nu ti se cuvin de fiecare data si totusi sa nu intorci aproape nimic inapoi pana nu consulti agenda sa vezi daca mai trebuie sa dai si inapoi? Acceptand cu inima deschisa si pasiva toate aceastea ma face un om bun si tolerabil fata de neputinta cuiva sau doar un nume pe lista celor carora trebuie sa ii mai intoarca din cand in cand favorul? Depre asta este vorba in prietenie? Cat de mult trebuie sa terc cu vederea toate aceste gesturi? Ce haos sa am in mintea mea sa consider normale gesturile care mi se intorc inapoi?
Cu timpul, poate reusesc sa vad lucrurile altfel, sa pot sa inteleg toata situatia din alta perspectiva. Toate lucrurile din vietile noastre au un scop si se intampla exact in momentul in care trebuie sa sa intample. Fiecare are propriile experiente si propriile lectii de invatat. Fiecare progreseaza sau, cum zicea un mare intelept, ''bate peasul pe loc'' 😂 atat cat este nevoie pentru a-si lua invatatturile de acolo. Momentan raman si eu sa ''bat pasul pe loc'' in speranta ca voi intelege mai bine lucrurile. Si, sa nu ma plictisesc, mai dau un pas inapoi ca sa tin lumea buna si educata la distanta ...asa pana mai imi revin si eu in fire. Pai nu mai bine imi vad eu de ale mele? Ca bine zic...
